" There are flaws in romance , but love is perfect "

Se priveşte în reflexia lui din geamul murdar al Ceaunului Cărpat. Urăşte când trebuie să renunţe la ore pentru a face ceva pentru Ordin . Îşi lasă capul înapoi în palmă, revenind la pana lui albă , pătată cu cerneală , şi la bucata de pergament pe care scrie cu zor . Vede în faţa lui numai cuvinte. Nici nu ştie de ce se chinuie să facă asta . Rapoarte peste rapoarte. Dar nu are timp să Îl vadă faţă-în-faţă. "Scire, o să îţi facă bine.". Bine o ceapă, nu are nervi de aşa ceva. Oftează adânc, ridicându-se. Îşi lasă acolo toate hârtiile, privind dezamăgit spre cele aproape două pagini pe care le-a scris până acum. Ar trebui să fie mult mai serios, să se ţină de treabă. Dar nu poate să se împartă în atât de multe părţi. Îl priveşte pe tânărul care tocmai se plânge de camerele oribile de aici.
Park se gândeşte în sinea sa dacă să dea bani pentru a sta aici sau să Dispară până în apropiere de Hogwarts. Dar, dacă se întoarce la castel ca fi bombardat de tot felul de întrebări la care nu are răspuns. Împachetează în geanta pe care a adus-o cu el hârtiile şi călimara sigilată cu o vrajă şi pana. Până la urmă, poate scrie la fel de bine şi la Hogwarts.

O priveşte intrând făăr să se mişte. Da, cineva acolo sus îşi bate joc de el şi acum râde cu lacrimi despre faptul că este uimit. Priveşte înapoi spre scaunul depărtat de masă. Se trânteşte pe el, aruncând două valuri de înjurături fluente pe coreană, privind drept în faţă. Îşi scoate bagheta din buzunar şi începe să o fluture în faţă şi în spate, jucându-se cu nişte vrăji. Nu ştie ce să îi spună. Nu i-a motivat nici una dintre cele cinci absenţe , nici măcar nu i-a spus că are de gând să îşi găsească alt asistent dacă nu se întoarce rapid la ore. Rebekah i-a spus că a fost puţin răcită şi că era mai sigur să rămână în dormitor ca să nu împrăştie virisul în toată şcoala. Dar de când nu se poate vrăji o răceală? Până şi el ştie cum să o vindece cu o simplă vrajă.

Se lovi de un bărbat ce îi adresă câteva cuvinte nu tocmai frumoase. Iar dacă altă dată probabil respectivul s-ar fi ales cu două-trei blesteme aplicate asupra lui, acum Alyssa îi oferi doar câteva scuze banale. Trecu pe lângă el, ţinându-şi capul în jos şi se îndreptă spre o masă. Nu era deloc în apele ei în ultima vreme. Îşi aude telefonul sunând şi îl scoase. Răspunde când vede că era Rebekah.
-Da Rebekah? Nu, am plecat din şcoală pentru weekend'ul ăsta. Da. Ştiu că vraja pentru înlăturarea Semnului e dureroasă, dar nu-mi pasă. Adică nu poate fi mai rău decât ce am păţit până acum, nu? întrebă şi râse nervos şi uşor temătoare. Se înfioră amintindu-şi la câte torturi fusese supusă la început, când intrase în rândul Devoratorilor şi nu reuşea să facă ceea ce i se poruncea. Închise ochii, aşezându-se pe un scaun.
-Sigur. Vorbim duminică seară când mă întorc, zise cu glas tremurând şi închise privind absentă pe fereastră.

Acel tip. ah, acel tip nu are şanse. Lee îşi ridică bagheta spre el şi rosteşte o vrajă simplă, cu efect întârziat, ce îl va transforma peste nici două minute într-un broscoi. Zâmbeşte, văzând-o cum vine mai înspre el. Este sigur că nu l-a văzut. Stă cu privirea fixată în podea de când a intrat. Tace şi o lasă să se aşeze în faţa lui, privind-o la fle de degajat ca n orele în care o pune să explice ceva, ca atunci când nu s-au certat. Îi zâmbeşte larg, cu gândul la aceste amintiri plăcute, în care lumea nu era atât de crudă, în care nimeni şi nimic nu potea să îi oprească din a ţine acel secret afurisit. Ce prostie a facut atunci când a întrebat-o. Şi că a bănuit, a fost o prostie. Totul a fost o prostie oficială, care nu merită nimic din viaţa lui.

Nu îşi dă seama de cât timp stă acolo şi o priveşte în gol, cu capul lăsat în palmă, respirând atât de tăcut încât prezenţa lui acolo ar fi fost imposibil de dedus. O priveşte în continuare în mintea sa derulându-se tot felul de amintiri i glume şi momente şi toate astea din zilele fericite în care ei doi puteau vorbi fără să aibă o urmă de îndoială. Când se întâmplau toate astea? Acum cât timp? O mie, zece mii de ani? Acum atât de mult timp că lumea a avut timp să moară în întregime? O vede trezindu-se la realitate, privindu-l în ochi, surprinsă. Da, nici nu ştiai că era aici, aşa-i? Nu ştii ce a auzit şi ce nu, da? Bun, pentru că nici el nu ştie. Îi zâmbeşte ascultând tot ce are de spus, inspirând aer adânc în piept.
" Ştiu. Mi-a spus Rebekah. "
Ce răspuns penal. Ar fi trebuit să îi spună altceva, nu să pună sare pe o rană veche. Oftează enervat.

Se întoarce . Dar era evdent că va face asta. I-a fost frică până şi să o întrebe pe Rebekah ce mai face, dacă o duce mai bine. I-a fost fircă să intre în acel afurusit şi tâmpit de dormitor ca să o viziteze. O altă asistentă? La fel de bine nu ar mia preda la ore. Nu că ar fi făcut ceva. "Conspectaţi din carte.", "Vom da un test", "Pregătirile pentru examen sunt amânate pentru câteva săptămâni."... Şi toate astea fără rost. Va lipsi şi mai mult. Şi acum totul are logică. Semnul.
Priveşte în jos. Ce să îi spună? Că nici nu mai vrea să predea la clasă fără ea? Că nu are rost să îi vadă în faţă pe toţi acei rataţi dacă ea nu este acolo, în prima bancă, ca să îi zâmbească? Nu, nu îi poate spune asta.
" Nu. Presupun că doar nu o să mai facem Farmece până te vei întoarce. " "Chair dacă nu te vei mai întoarce..." gândeşte imediat ce termină de vorbit.

Zâmbeşte, ascultânud-i cuvintele. Ar fi vrut să îi spună că îl doare exact undeva de Hogwarts şi tot ce se întâplă acolo, că nu îi pasă dacă lumea din jurul lui se va prăbuşi, atâta timp cât ştie că ea se va întoarce. Unde? Nu contează unde, atâta timp cât este înapoi la el. Surâde către ea, dându-i două fire roşcate de păr de pe obraji, cu mişcare scurtă a mâinii, lungind-o peste masă.
" Dar orele nu au niciun farmec fără tine. Şi vorbim aici despre Farmece... " spune el, dându-şi seama pe la jumătate de jocul de cuvinte tocmai gândit fără să vrea. Îi zâmbeşte dulce, dându-şi părul din ochi şi el, pentru că îl enervează la culme cum acele şuviţe negre îi tot cad în ochi.

Zâmbeşte, lăsând-o să se joace cu părul lui, aranjânud-i freza cât mai bine, din moment ce el nu este în stare nici măcar să se aranjeze înainte să plece de acasă. Zâmbeşte către ea până când ea îi spune.
Cum să... Ea ştie la ce pericol se expune? Bănuieşte vreo secundă în ce pericol se pune pe ea şi ... Dar cui îi pasă de restul? Ea, ea este cea mai importantă? A bănuit vreo secundă cât pericol cât de dureroasă este acea vrajă ca să înlăture semnul?
" Ba nu. " cât se simplu şi la obiect a fost această repilcă. Şi, cu toate astea, nu crede că îi trebuie mai mult. Nu trebuie să plece dintre Devoratori.

Rebekah. Ce exemplu... Rebekah este excepţia de la toate, începând cu Devoratorii şi terminând cu Grey. Se uită la ea foarte serios, trăgând-o în poala lui, lipindu-şi scurt buzele de ale ei. Nu este timpul să o faci şi tu. Tu rămâi aşa perfectă cum eşti acum, cu sau fără semn. Cui îi pasăd e semn? Cui îi pasă de orice atâta timp cât eşti cu el? Cui?!
" Las-o-n pace pe Rebekah. Nu trebuie să fii clona ei. Te iubesc cu sau fără semn. " ăi spune cu o expresie extrem de serioasă pe faţă, privind-o drept în ochi. " Nu vreau să te aştept... " adaugă şoptit, încercând degeaba să parcă calm. Nu este calm deloc. O mie de gânduri îi zboară prin cap şi toate au acelaşi mesaj. "O vei pierde, idiotule!". Şi acesta este adevărul.

Privirea ei cercetătoare din ochii lui i-au dat de înţeles că are atât de multe întrebări pe care nu i le va spune niciodată, încât încercă să le găsească în ochii ei. Degeaba. Are o privire impasibilă, cum ar fi trebuit să aibă şi el ăn acel moment. Dar nu poate. Cum reuşeşte ea să îl facă să îşi coboare toate zidurile, să fie la fel de lipsit de apărare ca un copil mic, care nu reuşeşte să îşi controleze mişcările. Dar a convins-o să rămână. Şi asta,a sta este cel mai important lucru dintre toate.
" Bine faci... " ăi răspunde, lipindu-şi din nou buzele de ale ei, într-un sărut moale, dulce, care nu avea nici început, nici sfârşit, ci doar prezentul.

Îi strânge părul roşcat în pumn, lipindu-i mai tare corpul de al lui, simţindu-i pieptul apăsat pe al lui. Un Devorator. Una dintre cei pe care îi vânează. Ar trebui să renunţe la această proastă idee "ei i-au omorât" şi să părăsească ordinul ca să... Ca să se alăture lor? Cât de bizar a fost asta? Aceste gând scurt, cum că nu ar trebui să îşi ascundă dragostea de restul. Cele două cuvinte ale ei nu l-au surprins.
" Şi eu pe tine... " murmură, cu buzele lipite în continuare de ale ei, inspirând aerul plin de mirosul ei, simţindu-se din ce în ce mai euforic.
Toate acestea... Atingerea ei, mirosul ei, gustul buzelor ei... Totul îl face să cedeze din ce în ce mai tare, fiind imediat gata să cedeze, să părăsească Ordinul. Dar nu poate fi un Devorator. Nu poate.

Închide ochii când acesta îşi retrage buzele de pe ale lui. De parcă ar fi suferit. Dar suferă că a pierdut gustul acelor două buze după care este nebun, obsedat. Îi ascultă cuvintele, dar la început pare să nu înţeleagă nimic. Şi de ce ar înţelege? Capul lui este plind e planuri de viitor imposibile, care nu vor deveni realitate niciodată de fapt.
" Unde? " se auzi spunând, deşi nu înţelege exact de ce. Presupune că subconştientul lui nu este al fel de îngândurat ca el şi îl mia salvează din aceste situaţii în care el este complet pierdut.
Se ridică deodată cu ea, petrecându-şi o mână pe după talia ei, trăgând-o înspre el, vrând parcă să o tragă în el, ca să nu mai plece niciodată.